EntertainmentMuzică și Filme

Cum crede solistul Dan Byron că ne vom simți la primul concert cu o mulțime de oameni: „O să mor şi o să învii, cam aşa”

Muzica a fost una dintre industriile cele mai lovite de pandemie. Dan Byron, cunoscut pe scena muzicii alternative româneşti, de peste 20 de ani, a povestit pentru Libertatea cum s-a schimbat viaţa de artist în 2020,  despre tranşarea veniturilor muzicienilor, dar şi despre cum se simte un concert cu distanţare socială sau unul ţinut de acasă, în faţa camerei web.

La jumătatea lunii noiembrie, Dan Byron, solistul trupei byron, a scos un EP cu patru piese compuse şi înregistrate în întregime acasă. Piesele tratează subiecte ca relaţia de „love and hate” cu locul de baştină, rasism, efemeritate şi încălzirea globală. Piesele au fost compuse iniţial în timpul lucrului la diferite alte proiecte, dar nu au mai fost înregistrate anterior. Dan le-a reluat, le-a modificat, finalizat şi înregistrat în 2020. Artistul a vrut să marcheze prin ele acest an dificil pentru muzică.

„Trebuie să faci ceva, ca să nu o iei razna”

– Cum s-a născut acest proiect 100% făcut acasă?Fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească ceva de făcut, să-l menţină sănătos la cap, în primul rând. La începutul pandemiei, în starea de urgenţă, toată lumea era foarte relaxată şi se uita la seriale şi deschidea următoarea sticlă de whisky – şi aici mă refer exclusiv la sectorul de oameni privilegiaţi, care pot să facă aşa ceva -, apoi lucrurile nu au mai stat aşa roz.

Serialele au devenit obositoare, întâlnirile pe zoom au devenit foarte obositoare, alcoolul –  nu că s-a terminat, dar a început să devină şi el obositor. Şi oamenii au început să-şi caute ceva de făcut, pentru că, pe bune, o iei razna.

Dan Byron:

Dan Byron. Foto: Cristian Sutu

Sunt abonat la mai multe aplicaţii de ştiri şi unele au început să mă enerveze, dar încă nu le-am şters, pentru că sunt curios până unde ajung. Sunt unele publicaţii care parcă au ceva cu noi: orice titlu trebuie să conţină ceva negativ. Psihologia noastră are de suferit. Nu ai cum să rămâi cu toate ţiglele pe casă. 

Şi, în acest context, mi-am zis la un moment dat: hai să fac ceva toamna asta, să simt că sunt util, să simt că rămâne ceva în urma acestor luni de stat între patru pereţi. 

– Sunt piese pe care le-aveai deja la stadiul de proiect, dar nu erau finalizate şi nu intraseră pe alte discuri cu trupa ta, byron.– Exact. Noi avem un sistem de vot în formaţie şi nu au fost aşa populare în trupă ca alte idei, fără să însemne că nu erau piese bune. În plus, poate că nu intraseră şi din cauza temelor, care nu sunt tocmai digerabile. Oricum, colegii mei de breaslă, în general, îşi găsesc tot felul de subiecte d-astea micuţe, cu dragoste eventual, lucruri care, într-un fel sau altul, sunt fumate.

Eu m-am apucat să scriu piese despre încălzirea globală, despre rasism, sunt subiecte care nu prea sunt comune muzicii pop.

Solistul trupei byron:

– Şi tu ai scris despre dragoste în alte piese.– Am mai scris, da. De fapt, albumul cu cele mai multe piese pe acest subiect a fost „Melancolic”, dar acolo era şi normal, pentru că era coloana sonoră a unui serial de dragoste.

Versuri inspirate de pandemie sau de antropologie

– Prima piesă, „Home Sweet Home”, e chiar despre distanţare socială?

– Da, este o piesă iniţial scrisă prin 2014. Planul era să facem, cu Luiza Zan, un album întreg, foarte simplu, cu o chitară şi două voci. În aceeaşi perioadă scrisesem „Încet, încet”, de fapt piesa care a ajuns să fie cunoscută din această colaborare. Apoi, colaborarea cu Luiza s-a terminat. Iar anul acesta am revenit la „Home Sweet Home”, care rămăsese printr-un sertar. Avea alte versuri, era şi gândită pentru duet. M-am jucat cu piesa şi am schimbat textul, mai ales că acum aveam ceva mai profund din care să mă inspir. Tocmai distanţarea socială forţată îmi alimenta inspiraţia.

– O altă piesă de pe noul album, „Playing strangers”, este despre rasism. Ce te-a făcut să scrii despre asta?– Am văzut, la un moment dat, un serial documentar foarte bun, se numea „The Incredible Human Journey”, făcut de o antropologă (n.r.: Alice Roberts), făcut de BBC. O tipă care merge prin toată lumea, căutând ceva. În cazul de faţă, ea căuta să-şi explice cum de-a ajuns rasa umană prezentă pe tot globul, noi având cunoştinţe despre faptul că cele mai vechi rădăcini ar fi în Etiopia.

Respectivele triburi, foarte mici la început, au plecat din Etiopia şi încet-încet s-au răspândit prin toată lumea, au mai avut loc tot felul de schimbări climatice, au trecut foarte, foarte mulţi ani, majoritatea s-au transformat cumva, s-au adaptat la noul mediu. Documentarul explica, de exemplu, culoarea pielii albe, prin prisma erelor glaciare. Şi concluzia era că, la un moment dat, stră-stră-stră-stră-nepoţii celor care plecaseră din Etiopia s-au reîntâlnit şi bineînţeles că nu ştiau că sunt parte a unei familii, şi s-au căsăpit şi s-au bătut.

O concluzie ironică şi tristă, de fapt, pentru că noi provenim la origine din acelaşi loc. Iar acest lucru este genetic demonstrabil. Şi am scris piesa „Playing Stranger” inspirat de serialul cu pricina.

– Ai lansat piesa într-un an în care rasismul este o temă tot mai relevantă şi mai importantă în societatea actuală. Mă gândesc şi la un exemplu recent, scandalul cu arbitrul român la un meci de Champions League, care a venit la scurtă vreme după ce ai lansat albumul. – Da, am evitat să-mi spun părerea pe acest subiect. M-au mai întrebat nişte oameni dacă m-am inspirat din ce s-a întâmplat în State în acest an, cu Black Lives Matter. Şi răspunsul e nu, dar am scos piesa şi gândindu-mă la tot ceea ce se întâmplă peste tot în lume în aceste timpuri.

La capitolul rasism, cred că românii sunt campioni şi nimeni nu îşi închipuie că ar putea găsi o rezolvare, alta decât a întoarce capul în cealaltă parte

Blocaje creative. Viaţa în buclă 

– În pandemie, ai simţit că ai o altă percepţie a timpului?– În mod clar. Eu nu sunt deloc obişnuit cu statul în casă, în ultimii 20 de ani, am fost numai pe drumuri. Nu sunt obişnuit cu a trăi într-o buclă. Şi exact această senzaţie o am acum.

– Senzaţia de Ziua Cârtiţei?– Exact, am senzaţia că se tot întâmplă aceleaşi lucruri cumva şi nu le pot combate.

– Din punct de vedere creativ, cât de mult te-a afectat izolarea? Ai putut şi să scrii şi piese complet noi?– În afară de a reface nişte texte şi a gândi nişte bucăţi deja făcute, nu am creat nimic în pandemie. Mi-am propus să mă apuc în ianuarie. M-a şi prins pandemia într-un moment foarte ciudat, după ce în februarie făcusem din nou un „challenge” cu scris 10 piese într-o lună. Când a venit martie, eram terminat, nu mai aveam nicio idee. „Scrie, Dan. Ce să scriu? Lasă, ia o pauză”. Am învăţat foarte multe, în schimb, despre songwriting. Eu îmi propun să scot un curs de songwriting, probabil pe o platformă online. Am parcurs, la rândul meu, o carte, un curs cu exerciţii mai dificile în starea de urgenţă. Am fost foarte fericit când am terminat-o, că aveam despre mine senzaţia că sunt mai Superman decât înainte. E mişto să te simţi aşa, în control. Culmea e că apoi nu am scris nimic, a venit vara şi am început să mai umblu de colo-colo, cât de cât.

– Aţi ţinut o serie de concerte şi în vară?– De la ieşirea din starea de urgenţă până la finalul anului 2020, am avut cam 15 concerte cu public – cu distanţare, iar alături de jumătatea de turneu de la începutul anului, am avut 30 de concerte în total. Într-un an normal, noi ajungeam la vreo 60-70 de concerte. În comparaţie cu colegii de breaslă, suntem campioni, nu prea a cântat nimeni atât.

– Cum aţi simţit experienţa concertelor cu distanţare socială?– Incredibil, dar te obişnuieşti cu orice, inclusiv cu asta. Primele două-trei cântări au fost oribile. Era ciudat, lumea era departe, era ca şi cum am avea concert şi nu am vândut bilete. Dar de pe la al treilea sau al patrulea, a început să mi se pară normal şi chiar să mă bucur de ele.

– Dar era diferită relaţionarea cu publicul.– Da. De exemplu, la concertele care nu erau la terasă, oamenii erau obligaţi să stea cu mască. Ei, pune-i tu să cânte! Ce să cânte, săracii oameni?

Dorul de concerte fără distanţare socială

– Aţi susţinut şi online câteva concerte, live pe net. Cum se simte asta din perspectiva artistului?– Chiar înaintea Crăciunului am filmat unul în clubul Expirat. Eram doar cu noi şi cu sunetistul şi vreo 2-3 oameni care ne ajutau la montat. Altfel, este foarte ciudat să nu comunici cu lumea atâta vreme şi atunci măcar aşa: trei piese live pe net, să nu uităm că ne-am împrietenit. Online am mai avut şi singur, fără trupă, din sufragerie. Aşa a fost concertul de lansare a noului album. Lumea s-a bucurat şi mie mi-a picat foarte bine, lăsând la o parte momentele goale dintre piese.

Aici e problema, de fapt: când cânţi online, mai ales când cânţi singur. Cânţi la chitară, ai terminat piesa şi now what? Între piese, povesteşti de unul singur spre monitor, e ceva sinistru. Dar, dacă ar mai ţine pandemia încă doi ani, Doamne fereşte!, probabil că platformele de social media s-ar adapta.

De exemplu, dacă ai face concert pe Zoom, ai putea avea şi feedback, că toată lumea ar putea să aibă un microfon şi să se audă. Dar oricum nu poţi compensa relaţionarea directă. Bineînţeles că nu e acelaşi lucru cu a vedea live reacţiile pe feţele oamenilor.

– Cum îţi imaginezi că va fi primul vostru concert după pandemie?– Mamăă… în primul rând, cred că cea mai mare parte dintre noi nu va realiza că se întâmplă pe bune. Cel mai mulţi vor crede că visează. Eu aveam bilete la Rock Werchter, este un festival din Belgia la care mă tot duc. Ele s-au transferat automat pe 2021 şi line-up-ul este bestial.

Ţinând cont de cât durează să faci vaccinul, să îl distribui populaţiei, nu ştiu dacă festivalul se va ţine. Dar dacă se va ţine, eu cred că o să mor şi o să învii, cam aşa. După un an de stat în casă, să mă duc brusc şi să pot să fiu în siguranţă între 100.000 de oameni, ar fi chiar un orgasm.

Înainte de pandemie, simţeam nevoia asta de-a face o pauză, de a mă opri măcar o lună şi să stau acasă. 

– Iată!– Acum cred că e exact invers. Cred că o să ajung din când în când pe-acasă.

„Industria a fost decapitată direct”

– Care au fost principalele moduri prin care a fost afectată industria muzicală de pandemie şi restricţiile luate pentru a o combate?– Cel mai mare impact l-a avut eliminarea multor concerte. Concertele sunt cea mai stabilă sursă de venit pentru toată industria muzicală. Pe vremuri erau importante şi albumele, dar de când cu platformele de streaming, concertele sunt cele mai mari surse de venit.

Streaming-ul facilitează accesul la foarte multă informaţie cu foarte puţine costuri, dar, din perspectiva artistului, remuneraţiile sunt foarte mici. Trebuie să ai milioane de ascultări ca să faci şi o mie de euro. Trebuie să fii foarte, foarte mare ca să câştigi dintr-un serviciu ca Spotify sau Deezer. 

În momentul de faţă, industria a fost decapitată direct. În momentul în care i-ai luat venitul principal, sunt foarte curios cum o să arate după ce se termină toată nebunia. Probabil că o să ne numărăm morţii.

Probabil că vor fi mulţi oameni care vor opta sau au optat între timp pentru alte domenii. Trebuie să fii un pic nebun să rămâi aici. Ceea ce noi, slavă domnului, suntem.

– Pe voi cât de mult v-a afectat practic financiar?– Ni s-au tăiat mai mult de jumătate din venituri. Şi noi nu eram dintre artiştii cu venituri mari. Aveam venituri decente.

– Ce părere ai despre iniţiativa guvernului cu schema de ajutor de stat pentru sectorul cultural independent? A creat multe controverse, pentru că banii mergeau în special spre cei care puteau tăia bilete, dar nu şi spre artişti.– Pot să spun că oamenii care trăiesc din drepturi de autor primesc indemnizaţii de la stat în această perioadă. Sigur, trebuie să demonstreze că au avut venituri din drepturi de autor.

Inclusiv noi primim această indemnizaţie pe baza unor contracte avute pe drepturi de autor înainte de pandemie. Deci există nişte ajutoare. Ele nu sunt mari. Dar nici salariile compensatorii nu sunt vreo mare şmecherie. Măcar există ceva.

Cât despre schema cu cluburile, festivalurile, am auzit multe discuţii, dar ţine mai mult de organizatori. Eu sunt doar un artist, nu sunt în măsură să comentez. 

Dan Byron. Foto: Cristian Sutu

„Publicul e în aceeaşi groapă cu noi”

– Din perspectiva ta, este strict datoria statului să susţină financiar artiştii până trecem de pandemie sau vezi şi o altă variantă, de susţinere din partea publicului, de exemplu?– În primul rând, statul ar trebui să asigure, pentru că vorbim despre oameni care au plătit taxe, nu despre oameni care au luat bani la negru. De exemplu, noi am plătit taxe în toţi aceşti ani, şi vreau să mi se întoarcă treaba asta. Cred că, în primul rând, statul ar trebui să facă asta. Acum, publicul, săracul, nu e obligat să facă nimic, pentru că e în aceeaşi groapă ca şi noi.

– Ce ţi-a atras atenţia din ce s-a întâmplat în 2020, în muzică, pe plan internaţional?– A fost un an mult mai slab decât 2019, la nivel de creativitate, dar există şi excepţii. Taylor Swift – deşi nu sunt un fan al ei – totuşi, respectele mele, a reuşit să scoată două albume în acest an, unul are 16, celălalt 15 piese. Ambele sunt făcute în lockdown.

Din 2020 personal mi-a plăcut foarte mult ce-a făcut Fiona Apple şi acela este tot un album făcut acasă („Fetch the bolt cutters”). Mi se pare că Fiona se duce tot mai mult în nebunia aia artistică frumoasă, e din ce în ce mai liberă în exprimare. Gorillaz a scos un album mişto, Nothing but Thieves, la fel.

Hits: 1

Etichete

Articole asemanatoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close